Aurelian Băbătie se autointitulează „omul negru” pentru că are curajul să vorbească deschis despre neregulile din industria noastră ușoară. Eu îl văd mai degrabă ca pe un om-orchestră, un Florin Piersic al textilelor, ca vivacitate și debit verbal, dar și ca franchețe.

Pentru cine nu știe, Aurelian Băbătie (Schwartz International) face de vreo șapte ani cămăși made to measure (MTM) la Focșani. Dar legătura lui cu textilele e mult mai veche, mai complexă și mai extinsă, de vreme ce a bătut țara în lung și-n lat și a oferit servicii de consultanță în optimizarea fluxurilor de producție unor fabrici de talie mare, precum și de control al calității, colaborând punctual cu Intertek.

Ceea ce m-a surprins când am descoperit magazinul lui online a fost faptul că-și listează toți competitorii, dintre care mulți și-au lucrat cămășile la el. Să fie vorba de o favoare? Mai degrabă un mecanism prin care vrea ca publicul să înțeleagă rolul acestora de intermediari, oameni de marketing, care vând la preț dublu același gen de servicii. Politehnist, Aurelian s-a specializat mai târziu în ingineria textilelor la Iași. A învățat singur și să coasă, și să vândă, iar acum nu mai poate ieși din universul cămășilor. Le cunoaște și pe față și pe dos, la fel cum pare să cunoască tot ce mișcă în industrie. Vorbește pe șleau despre aranjarea prețurilor de furnizorii de accesorii, de șpăgile date de aceștia unor directori de achiziții din fabrici, despre lipsa de interes a unor directori, numărul doi sau trei din fabrici, care în loc să-și dorească creșterea eficienței se țin cu forța de scaune, despre toți băieții frumoși și parfumați care și-au deschis businessuri de MTM fără a avea o mașină de cusut sau a ști să pună ață în ac și despre viitorul incert al textilelor din România, bazat pe sărăcia unor oameni care n-au alternativă profesională și care muncesc pe salariul minim. Sigur, lucrurile acestea se știu, dar în clasicul stil românesc, toți vorbesc pe la colțuri și nimeni nu spune pe nume.

Cum ați ajuns să studiați textilele?

Am urmat o școală postuniversitară de textile la Iași după ce am făcut Politehnica. Voiam să învăț tehnologie și ceream cărți de la facultate. Când mă ridicam în timpul cursurilor să le spun că nu-mi folosește ce mi se predă, se făcea liniște în amfiteatru. Ne vorbeau despre momentul cinetic al unui utilaj, în loc să ne spună cum se exploatează. Adevărul e că nu s-a adaptat programa la nevoile cursanților, sunt tot felul de cursuri bune mai degrabă pentru mecanici, de inginerie a utilajului textil. Și cum ar putea să se scoată acele cursuri, păi ar rămâne profesorii fără loc de muncă, nu? Personal, cred că 30-40% din orice materie predată la textile sunt în plus. Ar trebui să existe un parteneriat serios cu sectorul privat, dar nici fabricile nu prea iau studenții la practică. Eu am avut noroc de o profesoară inteligentă și deschisă, care și-a ajutat studenții și de la care am învățat multe metode de mânuire a produsului, de timpi, de eficiență.

Unde vă lucrați cămășile?

La mine în atelierul din Focșani. Eu fac tiparele, măsurătorile, practic fac produsul cap-coadă. Altfel cum aș scoate prețul acesta de birou tehnic de fabrică (150 de lei – n. red.)?! Am tot ce-mi trebuie, nu am nevoie de angajați, sunt doar eu și soția, care mă ajută după ora 16 și pe care am învățat-o să coasă butoniere și să facă alte operațiuni. Mă descurc, dar mai apelez la câte un ajutor când am prea multe comenzi. Încep dimineața și termin a doua zi, lucrez sâmbete și duminici, dar trăiesc din cămăși de șapte ani.

Unde ai învățat să coși?

Am învățat de la mama mea, care avea o mașină de cusut. Mi-a plăcut, așa că am luat manualul tehnic și într-o zi am învățat singur. Am făcut prima cămașă în 1986, foloseam o singură țesătură pe care o coloram în oala de ciorbă a mamei… Pe care am distrus-o, bineînțeles (râde). Apoi mama mi-a făcut rost de niște vopsele bune, dar ca să se mențină culoarea era nevoie de oțet, deci toate cămășile miroseau la început a oțet, până le spălai de câteva ori. La sfârșitul liceului, făceam cămăși pe care le vindeam studenților. Păi unde mai găseai cămăși verzi pe vremea lui Ceaușescu?… Erau vremuri când toată lumea își făcea haine la croitor, nu aveai alternativă. Între timp, generația de aur din confecții s-a dus și nu vine nimic din urmă, tinerii nu vor să se implice prea mult în acest domeniu. S-a îngustat mult oferta de profesioniști de pe piață, cei care au rămas sunt bătrâni, așa că au apărut bișnițarii, acești intermediari care nu au atelier, dar încearcă să pară că sunt de meserie.

Cu ei ai o problemă?

Nu am nicio problemă, chiar îi promovez. Dar imaginează-ți o cămașă bărbătească de culoare mov, făcută industrial, cu eticheta cusută cu ață albă în două părți, ca de o gospodină acasă, nici măcar pe toate cele patru laturi. E un exemplu de cămașă a unui brand pornit de un arhitect care a lucrat la Tudors Tailor și s-a certat cu ei. Eu prefer să nu fac consiliere, doar să pun în practică ce scrie pe fișă, pentru că s-a întâmplat să mi se întoarcă clientul înapoi însoțit de nevastă și să-mi spună că nu-i mai place, cu toate că o probase! De aceea mi-am stabilit un sistem prin care să încep cu finalul: am niște cămăși de probă pe care le îmbracă clientul, abia apoi fac măsurătorile și fișa, ca să nu mai am discuții și să vină cu mama, nevasta sau amantele! Am mult de lucru, dacă aș fi în București, cred că aș munci zi și noapte. De fapt, mai demult am avut un spațiu chiar în centrul Capitalei, unde făceam doar haine de damă la comandă, aveam probe până la miezul nopții.

Practic, clienții tăi sunt din București?

Sunt de peste tot, dar cumpără preț, nu cămașă. Toată lumea mă întreabă cum de e așa de ieftină, față de alții care cer dublu și n-au nici măcar o masă de călcat. Lumea a început să afle și nu-ți mai dă bani dacă vede că vinzi costume de 1.000 de euro, dar nu ai atelier.

În cât timp faci o cămașă?

Pot să o fac și în două-trei ore, dar eu o iau de la zero. La fabrică timpii erau cam de 44-48 de minute. Eu nu am timp de vacanțe, fac ce făceau meșterii italieni acum mulți ani. Doar că acolo vorbim de cu totul alt preț.

Știu românii că multe dintre cămășile sau costumele MTM nu sunt făcute de cei care le vând?

Au început să afle, eu le spun. Consumatorul trebuie să se educe. De aceea listez și concurența pe site, pentru ca lumea să compare prețuri, să vadă cine minte și cine nu.

Deci îi termini cu prețul mic…

Da, practic toți cei care vând MTM sunt oameni de marketing, intermediari care n-au nimic de-a face cu producția. Mulți chiar și-au făcut cămășile la mine cu 150 de lei și le-au vândut mai departe cu 250 de lei. Acum cinci-șase ani erau vreo opt firme care făceau cămăși pe măsură. Le-am sunat pe toate și le-am propus să le facă la mine, așadar concurenții mei au devenit clienții mei. Dar a început să se afle că-și fac cămășile la Focșani cu țesăturile mele. Inclusiv Tudors Tailor își lucra cămășile la mine, dar s-a aflat și am încheiat colaborarea. Eu aduc clientul în mijlocul producției, așa că poate să-și aleagă și să-și personalizeze cămașa.

Iar cine nu poate veni la Focșani?

E foarte simplu, își comandă online. Am o schiță explicativă cu toate măsurătorile care trebuie luate. Iar eu lucrez cu tiparele electronice pe calculator, nu mă joc când vine vorba de măsuri. Plus că filmez și înregistrez totul, ca să nu am discuții. Aș putea spune că fac prestări de servicii, nu cămăși.

Știu că sunt și câteva fabrici care fac cămăși made to measure?

Este Braiconf, dar lucrează scump, mai este brandul Pineberry, care are în spate o fabrică de lohn și a vrut să-și diversifice activitatea. Apoi Simona Hulber și alții care și le fac pe la diverse fabrici din Brăila. Plus cei de pe site-ul meu, dar nu toți au ateliere.

Câți dintre aceștia au ateliere?

Nu știu, dar ei mizează mai mult pe costume MTM, de acolo le ies banii, nu din cămăși. Mai sunt și unii care și-au luat mașini de cusut și lucrează, dar puțini știu să facă un costum cap-coadă și ajung tot în fabrici pentru diverse operațiuni. Este foarte mult marketing în acest domeniu și puțini meseriași adevărați. Unii băieți de bani gata au ateliere în vile pe Moșilor și vând cămăși de la 300 de lei în sus. Sunt foarte mulți consultanți în moda pentru bărbați, în timp ce absolvenții de design de modă, care studiază ani buni, nu sunt buni la nimic, cum se explică asta? Avem în țară patru centre universitare de design, iar absolvenții de politehnică s-au dat cu parfum și dintr-odată au ajuns consultanți?! Unele fabrici din Focșani mai angajează câte un designer, dar când vine vorba să meargă la vreun târg de profil pleacă toate pupezele de la birou și pe el îl lasă acasă. Nu se poate așa, managementul este mediocru. De ce? Pentru că una are fusta scurtă, altul e angajat politic și așa mai departe.

De ce se bagă oamenii cu bani în producția de haine? Nu mi se pare un business prea profitabil…

Deoarece în textilele pentru bărbați riscurile sunt mici, țesătura este valabilă și peste doi ani desenul și baza permit, moda nu se schimbă ca la femei. Când treci la țesătura de damă riscurile cresc, fluxul de informație și agresivitatea sunt mai mari și te mănâncă rechinii cei mari.

Cum a fost experiența de consultant?

Interesantă. Păi dacă aduci în fabrică un consultant, directoarea de producție vede că devine proasta fabricii și nu-i convine. Am făcut consultanță pentru câteva fabrici din țară și am văzut ce se întâmplă cu adevărat. Depistam, anticipam probleme, le sugeram soluții, dar asta a deranjat mulți angajați din eșalonul doi, deoarece demonstram că nu-și fac meseria cu adevărat. De fapt, mulți dintre proprietarii de fabrici habar nu au ce se întâmplă și pe cine învestesc ei cu încredere. Mi s-a întâmplat chiar să mi se spună în față să o las mai ușor că le stric imaginea! Ceea ce nu înțelegeau acești oameni era că eu le făceam niște propuneri, nu le impuneam nimic. Am deranjat multe persoane care nu făceau nimic, ba din contră, încurcau lucrurile prin fabrică. Cu toate acestea, nu m-am dus să-i învăț, ci să le dau sfaturi – respectă-l pe om, nu-l plafona să taie ață toată viața dacă are talent, cumpără mai bine un utilaj ca să facă asta. Dar în special nu te plimba prin fabrică coafată, cu tocuri și geantă Chanel, în timp ce muncitorii mor de foame. Vino în blugi, coboară între ei. Problema este că în fabricile mari numărul 2 și 3 nu se ocupă de fabrică, cât de păstrarea funcției.

Cum faci să mărești productivitatea?

Sunt o mulțime de metode care se pot adapta după caz. De exemplu, într-o fabrică am mutat controlul de calitate de la final, deoarece mi se părea că este tardiv să remediezi ceva care are deja greșeli, e o risipă de resurse umane și materiale, așa că l-am mutat în timpul real al producției. Am ajuns la o fabrică cu 1.800 de cămăși pe zi să avem doar 11 cămăși cu probleme… Apoi i-am sfătuit pe oameni să-și facă training între ei, să se învețe unii de la alții. Nu se poate ca un șef de calitate să nu știe să facă o cămașă… Am lucrat punctual cu puține fabrici pentru că sunt dur în sens pozitiv, și s-a dus vestea… În schimb, muncitorii mă iubesc.

Nu ar trebui să vă iubească și directorii?

Nu, pentru că-și dau seama că au angajați pe care-i țin cu anii degeaba prin fabrică. Sunt mulți care stau degeaba prin birouri și se fac multe greșeli de management. Eu cred că trebuie ținut cont întotdeauna de angajații valoroși, dar și identificați cei inutili.

Din câte am înțeles, nici măcar nu se mai angajează ingineri.

Asta este conjunctura actuală, proprietarii de fabrici cred că inginerul este un fel de paznic, care nu-ți aduce comenzi, nu face tipare, nu repară mașini. El ar trebui să știe să le facă pe toate, dar în principal să-ți optimizeze activitatea în fabrică, și nu din birou, ci alături de oameni. Să fie acolo la 7 dimineața, când pornesc toate. Îmi amintesc că într-o zi am scos producție 111%. Mare greșeală, pentru că firma de care vorbesc avea două fabrici, iar cealaltă nu putea realiza atât! Am optimizat fluxul de producție în câteva fabrici și, cred eu, au fost proiecte reușite, adică oamenii mi-au înțeles ideile și le-au pus în practică. Am avut niște metode de bun-simț, dar cu efect, am adus mecanicii mai aproape de linie, i-am scos din colțul lor unde mâncau franzelă cu salam, ca să poată remedia problemele imediat. Majoriatea industriașilor nu sunt de meserie, se trezesc proprietari de fabrici și angajează ingineri pentru că au nevoie de cineva. În plus, cei care ies din facultate nu știu mare lucru și se școlesc la locul de muncă. Nu poți să le dai nici salariul minim, cât le dai confecționerelor, atunci ce faci? Le dai 2.000 de lei. Or, tinerii preferă să se ducă să vândă ață, deoarece în comerț câștigă mai mult. Nu te ajută nici statul, ca să poți să ai o clauză în contract prin care să nu-i dai voie inginerului să plece trei ani. Dar eu cred că dacă vrei să-ți meargă treaba, trebuie să faci în așa fel încât să-i implici pe angajați, să-i cointeresezi financiar, cu acțiuni de exemplu. Să-i aduci și pe ei să împartă plăcinta, iar atunci nu vor mai pleca.

Ce se va întâmpla cu industria?

Eu nu sunt optimist, pentru că nu vine nimeni din urmă. Mai sunt câteva zone unde oamenii nu au alternative și muncesc în confecții, cum sunt Focșani, Brăila sau zona secuimii. Zonele și fabricile care vor merge se vor baza doar pe sărăcia muncitorilor, care nu au alternative. Nu mai există sindicate în textile, nu îi reprezintă nimeni. Adică vrei performanță și tu le dai 1.000 de lei? Sau pui la mașina de cusut cel mai prost ulei și vrei să ajungi în Italia? Nu ajungi, îți cade motorul. Managerii nu vor să-și asume acest business și tot ce vine cu el. Ar trebui să facă în așa fel încât să fie coadă la poarta fabricii, nu să-și caute ei angajați cu lunile. Am întâlnit mulți oameni buni în fabrici, dar care n-au fost ajutați. Cum vrei să te ridici, cum ți se dă în cap. Dacă în trecut 100% din forța de muncă din Focșani lucra în confecții, acum nu mai e așa. Oamenii pleacă acolo unde sunt plătiți mai bine și mai respectați. Managementul românesc este orgolios 101%. Nu-i place să vină cineva și să-i spună ce să facă, preferă să piardă bani. De ce să le crească salariile muncitorilor? Păi cum să mai vină la fabrică cu Tuareg sau cu Q7? Credeți că fabricile care n-au profit chiar sunt pe zero? Toată marfa din depozite, de calitatea a doua, se vinde. Atunci cum să nu le convină să rămână cu defecte? Dar clienții din afară au început să-și trimită tehnicienii aici, ca să nu se mai poată face șmecherii.

Mai sunt probleme de genul acesta?

Sigur, dar și altele. Vorbesc de înțelegerile de pe piața accesoriilor textile și de șpăgile care li se dau directorilor de achiziții din fabrici. Lucrurile acestea sunt reale, dar nu se văd, nu pot fi probate. Cum funcționează? Să zicem că două firme de accesorii schimbă informații între ele despre clienți, cine plătește, cine nu, cine ia șpagă etc. Una îi face clientului o ofertă de ață la 1 leu, alta ofertează același client cu o „promoție” de 0,80 lei, dar prețul este de fapt 0,70 lei. Clientul e bucuros că a prins un chilipir, iar diferența de bani se împarte între cei doi furnizori. Este vorba de firme puternice de pe piață, care pot păsui clienții cu plata, pentru că își permit. Iar luna următoare nu mai e promoție… Așa se face.