Ținutele sale au fost purtate de cele mai mari vedete pop ale lumii: Madonna, Beyonce, Britney Spears, Kety Perry și lista poate continua. Dar câți din industria textilă românească au auzit de ea? Discretă, Andreea Bădală nu apare pe la talk show-uri sau mondenități. Muncește susținut, într-un ritm epuizant care i-a intrat în sânge la Londra, pe când făcea ucenicie la designeri precum Richard Nicoll și Alexander McQueen.
Andreea știe Meserie. Nu este genul de designer care vine în producție cu o schiță desenată pe șervețel sau care se închide în turnul său de fildeș, “nemuritor și rece“. A început singură și a făcut de toate, știe că performanța se obține prin seriozitate și acordă atenție fiecărui detaliu, oricât de mic. Pentru cea mai recentă colecție a sa a folosit denim, iar procesul de dezvoltare de produs a durat zece luni. A vrut să scoată pe piață haine care nu sunt doar extrem de atractive, ci și ușor de purtat și de întreținut. Semnătura sa stilistică este ușor de identificat, lucru nu tocmai ușor pe piața modei pentru femei, în care bătăliile se dau pe viață și pe moarte. Dar hainele sale sub semnătura Murmur străbat mii de kilometri ca să ajungă pe piețe îndepărtate, din Los Angeles în Singapore.
Care e povestea ta, cum ai pornit?
După ce am terminat Facultatea de arte, am urmat un curs de tipare la London College of Fashion în 2007-2008. Școala din Londra m-a învățat filosofia asta DIY pentru că aveam la dispoziție un atelier cu toate utilajele posibile. Am trecut prin toate, tocmai de aceea mi-e mult mai simplu să port o conversație cu angajații mei. Știu ce să le cer, iar ei știu cum să mă completeze, fără traducător.
Să nu trecem rapid peste stagiile din Londra. Unde le-ai făcut?
Mi-am dorit foarte mult să merg în Londra pentru că știam că e o zonă foarte artistică și experimentală. Primul stagiu a fost la Richard Nicoll. A fost foarte interesant, pentru că în 2008 el era un tânăr designer de urmărit. Fost student de-al lui Louise Wilson la Central Saint Martins, toți ochii erau pe el. Mai apoi a ajuns director creativ la Cerutti. Avea un atelier foarte mic în estul Londrei, acolo am învățat toată terminologia tehnică în engleză. În prima săptămână am croit salopete pentru Kylie Minogue. Făceam de toate, cusut, croit, tipare, ca orice stagiar într-o firmă mică. Atunci am avut și prima experiență de fashion week, cu trei zile și trei nopți nedormite. De fapt, cred că acolo am învățat că pot să trag până în pânzele albe, într-un ritm de muncă pe care l-am preluat și aici și pe care poate ar trebui să-l schimb. Erau momente, foarte rare, în care nu mai aveam o listă de sarcini și mi le făceam eu singură. Țin minte, la Alexander McQueen, că am avut o pauză de vreo oră și m-am apucat să ordonez toate tiparele.
Care a fost cel mai util lucru învățat în Londra?
Cred că tot ce ține de lucruri practice: atenția la detaliu, calitate, un soi de libertate în creativitate și mai ales am înțeles importanța unei structuri de echipă. Acolo am văzut respectul, cel puțin la McQueen, pentru fiecare membru al echipei. Este esențial să ai experiență de lucru, iar eu nu m-am oprit din procesul de învățare. Ar fi ciudat să nu învăț, m-aș plafona.
Și de ce te-ai întors?
Mă gândisem la Murmur de mult, chiar din studenție. Mi se conturase ideea brandului, a fost tot timpul un mix între ceea ce mi-a plăcut mie, obsesia cu lenjeria și observația că nu se face constant. Practic, ceea ce am făcut eu a fost să aduc interiorul în exterior, lenjeria în prêt à porter. În Londra mi-a fost ușor să observ ce se întâmplă și într-o zonă de nișă, dar mai degrabă am intuit lucrurile, nu le-am gândit matematic. Cred că orice creativ începe de la ceea ce-și dorește, apoi ajunge să calibreze în funcție de ce se cere, dar parcursul lui este întotdeauna marcat de orgoliul de a face ceva original, în măsura în care se mai poate face ceva orginal.
Nu ți-a fost greu să pornești un business?
Evident că da. M-am întors în 2010 și într-o lună aveam firma, iar într-un an făcusem brandingul cu tot ce înseamnă el. În 2011 am lansat Murmur.
Spuneai că estetica brandului ai intuit-o din copilărie?
Am copilărit cu foarfeca în mână, bunica mea era croitoreasă și primea femei acasă la probe. Îmi plăcea când veneau și se schimbau în furou, purtau lenjerie retro, cu cupe mari. Apoi am stat patru ani în Siria, unde femeile purtau burka, iar asta mi-a accentuat și mai mult fantezia. Mi-am dorit să fac un brand senzual, cu un iz ușor retro. Mă fascinează tot ce se poartă în mod normal pe dedesubt pentru a-l aduce în exterior, fie că este lenjerie sau un produs care se poartă în casă. De exemplu, jachetele noastre sunt inspirate după halatele de casă, topurile sunt body-uri, dar interesant de menționat este că noi avem tehnologie specifică prêt-à-porter. Ne inspirăm din lenjerie, dar nu facem lenjerie. Pentru consumatorul obișnuit e ceva foarte nou să poarte un body cu un sacou peste și un pantalon.
Înțelege consumatorul cum se poartă Murmur?
Sigur, îl ajutăm cu ajutorul imaginilor noastre, facem shooting-uri mai explicative. Nu cred că Murmur este pentru toată lumea, în niciun caz pentru masă. Îți trebuie un minim de cultură în design ca să înțelegi estetica Murmur.
Și o doză de curaj?
Sigur, dar aici ține și de gradul de personalizare. Nu trebuie să cumperi un full outfit. Eu personal port altfel Murmur decât în ținutele pe care le aranjez pentru lookbook.
Când ai simțit că lucrurile merg în direcția bună?
Când am început să avem cerere. Pentru orice brand e o perioadă în care creatorul pare că vorbește singur și repetă aceleași fraze, după care primește răspuns de la ceilalți și începe să dialogheze cu ei. Astfel se întregește și el, pentru că are nevoie de “oglindă”. Pentru noi un prim pas a fost în 2012, după participarea la câteva târguri precum Who’s Next și Tranoi. Așa am început să luăm comenzi wholesale de la magazine din afară. În 2013 am avut un moment foarte bun, am primit comenzi de la magazine din Japonia și din New York. Așa am fost descoperiți de stiliști de top din Statele Unite, iar de aici lucrurile s-au legat. În acel an am avut un prim pictorial în Vogue UK fotografiat de Patrick Demarchelier și am livrat către Japonia pentru prima oară. Chiar dacă mi se pare normal ca un designer să vândă mai întâi pe piața lui, din păcate noi am început invers. Mi-am dat seama că n-am unde să vând aici, pentru că rețeaua de magazine e foarte limitată. Nu aveam multe opțiuni, iar cele pe care le-am avut le-am încercat. În România, singura variantă este să vinzi în showroom.
Deci Japonia și America sunt piețele principale?
Da, imediat după ce am livrat în America s-au legat niște proiecte interesante. Îmi amintesc că îmi luasem prima vacanță după mulți ani și eram pe plajă când m-a sunat o colegă să-mi spună că trebuie să facem zece corsete pentru Britney Spears. Imediat după aceea a apărut și Beyonce cu body-ul nostru într-un videoclip.
Tot grație stiliștilor…
Da, cei care au descoperit hainele fizice, lucru foarte important. Sigur că un brand trebuie susținut și de o bună prezență online, dar hainele trebuie văzute pentru că atât de multe sunt arătoase pe net, iar când ajung acasă îți dai seama că nu sunt OK. Trăim vremuri atât de lipsite de valori clare, în care totul se copiază la minut, iar viteza informației e incredibilă.
Iar piața modei pentru femei e extrem de aglomerată. Ești în mijlocul unei bătălii zilnice?
Da, după ani de zile mi-am dat seama că am curaj. La început a fost și multă neștiință, dar te ajută să mergi pe intuiție, altfel n-ai porni la drum.
Unde îți lucrezi produsele?
Am o echipă mică, cu trei departamente: creație, producție și vânzare. Dar consider că producția este tot creație, deoarece în atelierul nostru mic facem și anumite comenzi pentru proiecte speciale, pentru vedete. Totuși, businessul nostru de bază este să facem colecții și să le vindem. Doar că proiectele cu vedete ne oferă o vizibilitate foarte mare, o garanție a brandului, iar retailerilor cu care colaborăm un material extraordinar de vânzare către clienții finali.
Cum te-au descoperit stiliștii?
Pe măsură ce am apărut în presa internațională, Vogue, Paper Mag sau reviste independente, și am reușit să pătrundem pe piețele respective prin retailerii noștri, am început să primim organic și cereri de la stiliști foarte buni. Proiectul cu Madonna pentru Grammy Awards a fost direct, prin Bea Akerlund, una dintre primele stiliste din SUA cu care colaborăm foarte bine. Mai apoi și-a făcut un showroom în LA, iar Murmur a fost printre primele branduri din portofoliul său.
Care e piața ta principală?
În acest moment vindem în Europa de Vest, Germania, Olanda, în Italia prin retaileri mari de genul Luisa Via Roma, iar în Franța colaborăm cu buticuri mici, dar am avut și un pop up store în Galeriile Lafayette. Din Rusia avem un feedback foarte bun, de la câteva magazine care pentru mine ca designer sunt o bucurie. Suntem singurul brand din listă de care poate n-ai auzit, restul sunt case de modă supercunoscute. Primele comenzi pentru Rusia au venit prin 2014-2015, printr-un distribuitor din Italia. Sunt niște circuite cunoscute pe piață deja, deoarece rușii vin mult la showroomurile din Milano. Iar de la începutul anului am luat mult mai multe comenzi din Asia, Japonia, Singapore, chiar de la un department store din Coreea.
Ce înseamnă o comandă mică pentru tine?
Nivelul comenzilor diferă în funcție de magazine. Noi nu avem o valoare minimă cum au brandurile mari, încă suntem la început și vrem să fim deschiși pentru colaborări noi. Avem o selecție de modele pe care le ofertăm wholesale, altele retail, ca urmare a feedbackului din piață. Vindem mai mult wholesale în toată lumea, iar retail în showroom și online.
Unde ai învățat corsetărie?
Nu facem corsetărie, doar ne inspirăm din ea. Am dus-o într-o zonă purtabilă. Ceea ce port acum este un denim care a trecut prin zece luni de dezvoltare ca să păstreze forma și proporțiile pe care le obțineam înainte din satin. Am vrut ca acest body să fie ultraușor de purtat, de întreținut, dar și ultraspectaculos. E o medie între toate aceste elemente, dar atât de greu de obținut…
Cum reacționează producătorii români când îi suni, au auzit de tine?
Ăsta e marele avantaj: producătorii doresc să lucreze cu un brand românesc, în speranța că și noi vom crește. Inițial începem cu cantități mici, poate sub minimele cu care sunt ei obișnuiți, dar plătim și dezvoltarea. Lucrăm cu ateliere mai mari decât ale noastre, dar și cu fabrici, în funcție de cantități.
Tot ceea ce facem lucrăm în România, dar nu mi-aș dori să-mi deschid o fabrică din două motive: vreau să mă concentrez pe creație, apoi din lipsă de personal. Am mai mulți parteneri de producție specializați pe produse, pentru că am nevoie de tehnologii diferite. Lucrăm cu cineva care construiește toată partea de cupe, chiar dacă încă sunt modele pe care le facem strict în atelier și la comandă. Una e să ai un produs simplu, pe care o fabrică ți-l ia, pentru că-l poate face într-o zi, alta e să ai o rochie. Chiar dacă mărim cantitatea, păstrăm elementul de manualitate.
Cum a fost comunicarea cu ei și care au fost problemele?
Din păcate, lipsește un sistem care să aducă laolaltă creativul cu producătorul, o platformă de contacte care să ne ușureze munca tuturor. Iar mesajul meu pentru producători este că nu poți ști ce se va schimba în piață, că este bine să ai ochii deschiși pentru creativii locali, cărora le este mai simplu să producă în țară. Plus că nu poți ști cum va evolua politic și economic lumea, vezi cum s-a mutat produția în China. Iar la nivel instituțional ar trebui să fie un interes mult mai mare pentru tot ceea ce înseamnă bun cu valoare adăugată.
Unde crezi că te vei dezvolta pe viitor?
Pe piața din Asia. Dar să mai vorbim peste un an…