“Banii nu sunt totul” – așa se sintetizează filosofia de viață a Alexandrei Popescu-York. A copilărit la București cu albume de artă în loc de jucării, iar după ce a studiat Tonitza și Universitatea de Arte, a ajuns să lucreze în industria modei și să cutreiere toată lumea. De oprit s-a oprit la New York, acolo a dus-o viața și nu regretă nimic, nici suișurile, nici coborâșurile. Pentru că doar așa poți crește ca om.

Pe Alexandra am cunoscut-o la București, tocmai venise să participe la Fashion Philosophy. Fusese invitată „pentru prima oară” să-și prezinte colecția în țară, după numeroase participări la New York Fashion Week, ca designer vestimentar și artist. Mi-a lăsat o impresie puternică, de om care pune pasiune în toate, în special în artă, dar care a ajuns la acea profunzime specifică spiritelor mature deoarece a înțeles care-i sunt prioritățile cu adevărat.

Când ai plecat din România?

Nu am vrut să emigrez, în cazul meu a fost vorba de destin. Eram designer la o companie de modă ready to wear din țară, foarte tânără și în culmea fericirii, aveam un salariu bun, mă simțeam foarte puternică și voiam să văd lumea. Călătoream mult cu serviciul, iar asta mi se părea senzațional. La New York s-a întâmplat să cunosc o româncă, iar ea m-a întrebat dacă vreau să fiu designer acolo. Îmi cunoștea parcursul, era mâna dreaptă a unei mari corporații de modă din State, Judy’s Group, care deține trei branduri (John Mayer of Norwich, NYP Suits și Emily) și dorea să aibă pe cineva de încredere. Pot spune că am lăsat multe în România, aveam un job bun, abia terminasem facultatea și mi se acordase foarte multă încredere: discutam cu fabrici din China sau Germania, mergeam la târguri, aveam un viitor foarte bun. Dar cred că mă pregătisem toată viața pentru acel moment. Întotdeauna am vrut să fiu cea mai bună, participam la concursuri, am și câștigat în trecut, printre altele, Tineri Designeri, organizat de voi.

Așadar, am muncit o perioadă ca designer la acea corporație, dar a fost foarte greu să obțin actele de ședere, practic toți banii mei mergeau către avocați. Apoi mi-am găsit un alt job, unde am lucrat patru ani. Eram head designer la compania Miss Paris INC, care deține brandurile Ninety, Central Park West și Hanna & Gracie, lucram ready to wear și private labels, am colaborat și cu Steve Madden, care și-a lansat și câteva colecții-capsulă de haine.

Cum a fost? Știu că în America munca se ia în serios…

Munceam foarte mult, dar oricum eram obișnuită să muncesc până la extenuare. Acolo nu-ți permiți să pierzi timpul, iar stresul este mult mai mare. Aveam o responsabilitate foarte mare, totul era pe viață și pe moarte, pentru că altfel nu aveam cum să-mi plătesc casa și masa.

Ai mai multe oportunități de a-ți face un nume acolo sau dimpotrivă, piața fiind competitivă, e mai greu?

E mai greu, dar și succesul e mult mai mare dacă reușești. Eu cred că în Statele Unite, dacă într-adevăr ești bun, talentat, original, ieși la suprafață. Dar eu am avut și șansa să pun punct în momentul când mi-am dat seama că nu-mi place sistemul. Cred că în State industria modei e concentrată prea mult pe industrie și prea puțin pe modă. Se pune prea mult accent pe comercial…

Dar asta se întâmplă în orice afacere…

Sigur, dar eu nu am studiat toată tinerețea doar ca să copiez un alt designer sau să scad nu știu câți nasturi la o bluză pentru că sunt prea scumpi. Am făcut ucenicie și am dat tot ce se poate face, dar am considerat că sunt mai puternică. Acum opt ani m-am decis să o iau pe drumul meu.

Credeai că faci niște compromisuri?

Da, și nu aveam de ce să le fac. Știam că pot să fac mai mult, de aceea sunt pe lumea asta. Dacă voiam să fac bani, mă făceam medic sau avocat. Sigur, sunt recunoscătoare că am învățat multe, mă implicam și în producție, showroom, la un moment dat le făceam pe toate, aduceam milioane de dolari în firmă.

Unde lucrează brandurile americane?

În general în China, dar aveam contracte și în Israel și India. Nu se respectă cele două colecții pe an, nici măcar la cele de business. Cred că fiecare companie are propriile reguli, iar totul e foarte dur. În New York foarte multe companii sunt conduse de evrei care au un spirit comunitar foarte bun și se ajută mult. Își angajează oameni talentați, care au studiat toată viața artă, armonie, culoare.

Ai fost foarte curajoasă, într-o țară străină pe cont propriu?

Da, dar între timp mi-am început și o familie și mi-am construit micul meu univers. Acum e mic, dar măcar este al meu. Lucrez pentru mine, în ritmul meu. Am muncit mult timp după ceas și am realizat că nu pot să-mi sacrific toată viața. Cunosc multă lume care a lucrat atât de mult că s-a epuizat și apoi s-a îndreptat spre yoga, metode de relaxare.

Spune-mi ce faci acum, concret. Ce proiecte?

Brandul meu e pus pe picioare – Alexandra Art & Design. Ofer tot ceea ce ține de creație. Eu sunt pictor, grafician, fac chiar și web design, am lucrat logouri, branding pentru firme, picturi monumentale, expoziții și multe altele. Plus propriul brand de haine care-mi poartă numele, cu care am participat de nouă ori consecutiv la Couture Fashion Week din New York.

E un efort mare?

Da, inclusiv financiar, dar eu sunt bucuroasă că am fost acceptată pentru că nu e ușor să pătrunzi în această lume. În plus, sunt singurul designer din lume care are și expoziție de pictură în același timp cu prezentarea de modă. Iar organizatorii mi-au comisionat și niște picturi monumentale, de 5X3 metri pentru fashion show-uri.

Unde ești, ca estetică?

Cred că în zona avangardistă. În opinia mea, trebuie să ne îndepărtăm de industrializarea în masă, să nu mai facem fast fashion, ci art fashion. Să lăsăm uniformele, pentru că fiecare dintre noi este unic. Iar dacă nu putem purta unicate, măcar să alegem branduri cu ediții limitate, cu încărcătură artistică și emoțională. Ține de fiecare dintre noi să schimbe lumea într-un fel, iar eu sunt foarte curajoasă și știu că pot să schimb ceva prin acțiunile mele ca artist plastic. Vreau să-mi pun amprenta în modă, în artă și în comunitatea românească. Fac parte din Romanian-American Business Council din New York, unde organizăm evenimente și luptăm pentru români.

Unde vinzi, cine-ți sunt clienții?

Am clienți din toată lumea, în general în urma prezentărilor de modă unde vine lume doritoare de piese unice. Vin special pentru show-urile mele clienți din Australia, Canada, Germania care fie își aleg piese de pe podium, fie plasează comenzi speciale. Aș vrea să încep și un proiect ready to wear, cu piese mai accesibile, însă acum lucrez doar couture, pentru că vreau să spun ceva. Sunt împotriva copiatului, de aceea tot ceea ce fac este original. Fiecare colecție are o temă personală, chiar dacă urmăresc și niște tendințe. Încerc să folosesc cât mai puține influențe din afară. Știu că sunt la început și că vreau să cuceresc lumea cu un băț, sunt singură, mă bat cu marile case de modă, dar cred că e loc pentru toți. Cred că întotdeauna arta va avea valoare. Sunt persoane care se îmbracă numai cu haine deosebite, au garderobe doar cu couture. Iar eu lucrez șase luni la colecție, acolo îmi investesc tot timpul și banii. Plus că am și doi băieței năzdrăvani, deci totul e o mare alergătură, dar am o viață frumoasă. Ar fi interesantă și o colaborare cu niște fabrici românești pentru un brand ready to wear, de aceea e important ca lumea să mă cunoască și să-mi știe povestea.

Din păcate, România e o piață dificilă…

Nici nu mi-am propus să vând în România neapărat, dar am vrut întotdeauna să păstrez legătura cu țara. Iar dacă o fi să fac producție, să fie aici. Tot ce am reușit în State a fost fără niciun fel de sponsorizare sau ajutor din partea statului român. Nu am luat niciun ban de la nimeni, dar am luptat tot timpul pentru imaginea României. Am fost singura care a dus steagul țării pe podiumul de la New York. Eu mă consider un soldat al României în lume pentru că e important să-ți urmezi calea, dar și să dai ceva înapoi. De ce noi românii să fim așa de disparați, când alte comunități sunt unite?

Citat:

Trebuie să ne îndepărtăm de industrializarea în masă, să nu mai facem fast fashion, ci art fashion.