Renumita asociație care luptă pentru drepturile muncitorilor din producția de modă, Clean Clothes Campaign, a publicat recent un studiu care lovește din plin în imaginea fabricilor românești (și probabil și în veniturile lor).
Raportul, întocmit pe baza a 79 de interviuri făcute cu cusătorese din câteva fabrici, descrie situația unei industrii întregi în culori deloc atrăgătoare. Ni se spune că în România întâlnești peste tot sweatshops, că angajații sunt terorizați de șefi, că lucrează în condiții inumane și primesc deseori sub salariul minim pe economie. Este descrisă o Românie uitată, profund rurală, în care câte o fabrică izolată reprezintă singura soluție de a pune o pâine pe masa familiei. Chiar dacă m-au revoltat greșelile majore din studiu privind numărul firmelor din industria de confecții (8.000 față de 5.000), exagerările privind numărul de angajați (400.000 față de 190.000 în realitate) și salariile de 150 euro lunar pe care le invocă unele dintre persoanele intervievate în studiu, tristul adevăr este că această industrie are cu adevărat probleme. Iar salariile mici sunt unul dintre impedimentele cele mai serioase care o vor impacta pe viitor. Oricât s-ar da vina pe guverne, pe clienți și retaileri, până nu se va conștientiza faptul că personalul devine, în mod asumat, cea mai valoroasă resursă a afacerilor din confecții, lucrurile nu se vor schimba. Și chiar dacă le-am cerut multe explicații și clarificări celor de la CCC Olanda (articolul de la pag. 40), până când afacerile din confecții nu vor fi gândite dintr-o perspectivă holistică, în care să fie integrați și salariații ca parteneri sociali, lucrurile nu se vor îmbunătăți. Vedem schimbări majore în planul economiei circulare, care afectează modalitățile de a face business pe termen lung. O co-implicare a angajaților în luarea deciziilor și o recompensare a lor în funcție de rezultate ar putea fi niște posibile colace de salvare? Orice mijloace se vor găsi, modelul stăpân/slugă nu mai este valabil…
